El știe lumea dintr-o veșnicie de dincolo de timp, el știe ce a fost, ce este și ce va fi, simte prin toți porii săi mesajele universului, le esențializează, le concentrează în limpezimea privirii și face gestul – așază Punctul.
Vasile Bogdan
Pictorul Mihai Teodor Olteanu este reporterul frenetic al clipei. Imaginația sa încremenește instantaneu, iar acel moment devine magic. Vârtej de culoare, chip înmărmurit întru eternitate.
Ceea ce fusese devenire, flux al imaginației, narațiune, devine sinteză – întruchipare a unei lumi cu toate înțelesurile ei etalate sub forma unor linii și culori de o expresivitate aparte.
L-am privit nu de puține ori la lucru. Întâi, privirea – concentrată, adusă într-un timp fără memorie, unde se învălmășesc pasiuni, se tăvălugesc valuri uriașe, sparg țărmuri imemoriale. Apoi, privirile se limpezesc, o pace senină cuprinde acea nemărginire personală, iar un zâmbet șterge crisparea de odinioară.
Și atunci, pensula așază Punctul.
În nemărginirea pânzei, pare aruncat la repezeală, capăt de ață. De fapt, este locul de unde el, demiurgul, pornește facerea lumii. Spun vorbe de blasfemie, știu, s-ar încrunta el însuși, încercând comparații nedrepte, dar așa mi se pare mie atunci – început de lume, moment din adevărul vieții, clipă dedicată neuitării.
Pentru că, ce altceva este un tablou, în viziunea sa, decât un moment ce merită păstrat în memorie? O trăire intensă, un sentiment, o nevoie de a te elibera dintr-o amintire? O expoziție devine astfel un univers al cunoașterii, o acumulare de experiențe, o mărturisire, un păcat devoalat – o sumă de astfel de păcate, iertate prin frumusețe. Și o sfidare, un strigăt, nevoia de confesiune care trebuie doar înțeleasă, nu judecată.
Acesta sunt eu! Ecce homo!
El și-atât.
Punctul. Originea.
De acolo pornesc liniile, orgia de culori, explozia. Pare o nouă stea iscată din beznă. Curios, deși fiecare tablou este o lume întreagă în sine, poate fi înțeles pe deplin doar în alipire cu multe altele similare, pentru a cuprinde Universul Olteanu.
Fie că este un crâng, un asfințit pe margine de lac, un val sfărâmat pe o stâncă, o stradă, o biserică, un cer înnourat – toate, puse alături, sunt Viața. Logica Vieții. Ductul mișcării, sensul și trăirea, nașterea și moartea.
În mijlocul acestor imagini frământate, Pictorul nu rătăcește punctul de pornire. Acesta rămâne acolo, ca un sâmbure, ca un factor de echilibru. În el stă proptit universul său. Precum punctul lui Arhimede, ține în cumpănă întreaga lume.
Citirea unui tablou al său devine astfel o șaradă, aventura găsirii acestuia, ascuns fie într-un ghiveci cu flori, o petală, fie în crucea din vârful turlei catedralei, în spuma valului sau în frunza îngălbenită a copacului. Se află exact în locul de unde simți că pornește fierbințeala, îl găsești simțind, simțindu-te.
Acolo unde tu însuți ai sentimentul unei regăsiri, al unei renașteri, al unei bucurii interioare.
Tablourile lui te farmecă, dar te și pun la îndoială. Te întrebi ce rost au toate acestea, ce rost are natura aceea minunată, sublimată în semne, ce rost are trecerea pe acea stradă pe care ai parcurs-o de atâtea ori, dar căreia abia acum îi descoperi identitatea. Înțelegi că toată trecerea ta prin lume a fost o parcurgere ternă a multor momente lipsite de semnificație, în care ai ratat întâlnirea cu eternitatea.
Măcar dacă unele dintre ele ar fi spart cerul și ți-ar fi coborât în tine lumina și pacea de sus… poate atunci…
Iar toate acestea ți le sugerează picturile lui Mihai Teodor Olteanu – eternitatea de lângă tine, nevoia de a privi în jur altfel, de a te bucura de fiecare piatră, frunză, val, adiere de vânt.
Picturile lui îți afirmă cu subiect și predicat că ești unic.
Fiecare dintre noi suntem unici, irepetabili. Chiar dacă suntem ființe umane, asemănătoare în datele noastre generale, fiecare are propriile simțiri, propriile trăiri. Vedem lucrurile fiecare în felul nostru, acționăm diferit, rămânem în timp cu propriile noastre puteri.
O meditație despre timp și rosturile sale, despre om și limitele sale, despre condiția noastră tragică de muritori – toate acestea pot să însemne Punctul, așezat nu întâmplător pe pânza lui Mihai Teodor Olteanu.
El știe lumea dintr-o veșnicie de dincolo de timp.
El știe ce a fost, ce este și ce va fi.
Simte, prin toți porii săi, mesajele universului.
Le esențializează.
Le concentrează în limpezimea privirii.Și face gestul – așază Punctul.
