Nu știu cine sunt, dar în toate visele mele frumoase, încă din copilărie, visam să fiu pictor
M-am născut la Luduș, pe 13 august 1953. Tatăl meu, impiegat de mișcare, avea un scris de mână atât de frumos, încât până și mașinile de scris ale vremii ar fi avut multe de învățat de la el. Talentul său la desen și, mai ales, la scris, s-a manifestat între 1956 și 1964, în închisorile comuniste, unde copia poezii pe tălpile de lemn ale pantofilor.
Prima mea întâlnire cu pictura și cu chipul lui Dumnezeu a venit devreme. Aveam cam trei ani când am mers cu bunica mea la biserică, să-l rog pe Dumnezeu să-mi aducă înapoi tatăl. În acei ani, mi-am umplut ochii și sufletul cu icoanele pictate pe pereții bisericii din deal, unde am realizat primele mele lucrări la doar șase ani. La nouă ani, am vizitat muzeele de artă din Ardeal. La Cluj, i-am descoperit pe maeștrii picturii românești – Grigorescu, Luchian, Andreescu. La Sibiu, i-am întâlnit pe cei ai lumii întregi – Rembrandt, El Greco. Andreescu mi-a oferit melancolia, iar El Greco mi-a dăruit visul de înălțare, de a înfrânge păcatul prin Artă și Dragoste – visul Izbăvirii. Amândoi mi-au rămas în suflet pentru totdeauna ca maeștri ai Eternității. Când am fost în stare să-i înțeleg, am devenit pictor.
Anii de școală și cei petrecuți la Institutul de Artă „Ion Andreescu” s-au contopit asemenea unei flori de soare la sfârșit de vară, lăsând în loc de petale aurii și tinere, ruginiul grâului secerat. Culorile toamnei m-au fascinat mereu; nuanțele ei mi-au oferit sentimentul de împlinire al secerișului – calm, tăcut –, dar și teama de a nu mă ofili prea devreme, de a nu mă desprinde de creangă înainte de vreme.
Totul ardea atunci în mine: bucurie și durere, tristețe și fericire. Toate au durat o secundă sau o eternitate. Vremea primei mele cămăși albe a sosit când am pășit în societate – temător, emoționat și fericit, ca un învățăcel ce aspira să devină maestru. Se întâmpla în 1973, la galeria Institutului de Medicină din Cluj, unde am avut prima mea expoziție personală de pictură. Apoi, expozițiile mele au continuat, la fel cum o ploaie de toamnă o urmează pe alta. Soarele dintre două ploi mi-a umplut studioul cu tablouri și m-a împins să le găsesc loc în sufletele și casele oamenilor pentru care au fost pictate. Nu mai erau doar obiecte, ci bucăți arzânde din sufletul meu, născute pentru a fi purtate în suflet. Atunci am înțeles sensul profund al acestor cuvinte: „Căci Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce împarți și Cel ce Te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru.”
A venit Decembrie 1989 și eram la Timișoara. Orașul nostru amintea de visul și sfatul lui El Greco: Dumnezeu coborâse în mijlocul orașului și al oamenilor, salvându-ne. Din nefericire, El i-a luat pe cei mai inocenți, temători de El, cei liberi să zboare spre eternitate. Ne amintim de ei în fiecare decembrie, iar martiriul lor nu a fost în zadar.
La începutul lui ianuarie 1990, am pictat tablouri imense pe pânză și lemn în fața Catedralei, pe urmele tancurilor și ale trupurilor tinere zdrobite. Aceste tablouri au rămas acolo luni întregi – nu mai erau doar ale mele. Erau altarul celor iertați pentru libertate, celor plecați dintre noi prea devreme. Împreună cu un grup de scriitori și poeți, am fondat „Timișoara”, primul ziar liber al orașului – un simbol al speranței și salvării.
A fost deceniul în care am plecat pentru prima dată din țară, am vizitat muzeele lumii și am expus în multe săli și muzee:
Olanda (1992) – City Hall Amsterdam, Rotterdam, Haga; Franța (1994 și 1999) – muzeul Bazilicii Notre Dame de Fourvière și Palatul Justiției din Lyon, la invitația primarului orașului și a cardinalului Albert Decourtray; Germania (1990–2000) – peste douăzeci de expoziții organizate în Freiburg, Mannheim, Heidelberg, München, Berlin și alte orașe, la invitația unor fundații culturale și universități de prestigiu; Polonia – la Mănăstirea Notre Dame de Częstochowa; Ungaria – în mai multe galerii din Budapesta și Szeged, precum și la sediul Institutului Cultural Român și al Palatului Administrativ; Austria – la sediul Institutului Cultural Român din Viena; Luxemburg – la Galeria „Le Cercle du Münster”; Belgia (2014) – la sediul Parlamentului European din Bruxelles; Canada – în orașele Toronto și Montreal.
Au fost expozițiile în care am simțit că lumea este una pentru toți, că Dragostea și Arta vor triumfa mereu.
Mihai Teodor Olteanu
