O invitație la Casa Bredicenilor din Lugoj, luni, 4 martie 2024, ora 18, s-a transformat într-o seară de curățire sufletească. Cred că toți cei prezenți în sală au simțit același lucru, pentru că, privind în jur, nu vedeam decât imagini, culori și, din când în când, auzeam o respirație… Era suflul lui Mihai Teodor Olteanu. Era expoziția sa de pictură, dar și lansarea albumului Întâlnirea cu Îngerul. Evenimentul a fost prezentat de Simona Avram și Liliana Kadar, iar moderator a fost Henrieta Szabo. Seara a inclus și un recital folk susținut de cantautorul Vasile Gondoci.
Orice eveniment petrecut în acest loc, care este o adevărată istorie și cultură pentru Lugoj, aduce lumină în sufletele celor care îi trec pragul. Este o energie pozitivă neînțeleasă, dar primită cu inima deschisă.
M-am așezat în spatele sălii, ca să pot privi mai bine totul. Îmi place să ascult oamenii, mai ales atunci când au ceva de povestit. Îmi place să ascult oamenii atunci când vorbesc despre pictură. De ce? Pentru că această muncă, realizată cu mâini îmbrăcate în haine croite cu har, m-a impresionat profund. Mereu mi-am spus că Dumnezeu are mult de lucru cu pământenii – trebuie să le așeze drumul vieții, să le dăruiască, încă de la naștere, talent, frumusețe, bunătate, inspirație… Oare câți ani are Dumnezeu? Câte ore are ziua Lui? Câte ore are noaptea Lui?
O întâlnire cu Îngerii picturii
Artistul Mihai Teodor Olteanu vorbea, iar toți invitații îi sorbeau cuvintele. La fel am făcut și eu. Simplitatea, modestia acestui om, spiritul său prietenesc mi-au legat picioarele. Eram țintuită pe scaun și simțeam că nu mă mai pot ridica. Am întors capul spre dreapta și am zărit un tablou aparte, diferit de celelalte, deși așezate pe aceeași linie, pe același perete. Tablourile acelea erau pline de flori, umbre și, încet, încet, își făcea apariția un înger. De fapt, erau mulți îngeri care intrau și ieșeau din picturi, furând din cuvintele artistului, hrănindu-se cu ele.
În toată această nebunie magică din Casa Bredicenilor, simțeam că pornesc pe drumul din tablou, că mă aflu acolo, în lumea lui. Stăteam lângă un gard de statură mijlocie, așteptând să mi se deschidă poarta. Eram eu și casa, și eram adevărate. Am lăsat în urmă vernisajul și, deodată, mi-am văzut părinții, bunica, vecina din spatele grădinii, câinele care dormea sub prun. Simțeam adierea primăverii, toporașii îmi trimiteau parfumul lor, iar două ferestre întredeschise și poarta casei mi se păreau o chemare. Doamne, chiar mă așteptau!
Am intrat în casă. Toate lucrurile erau la locul lor, dar ce mirare să descopăr zeci de vase pline cu flori! Acolo erau toate culorile pământului și cerului. Am ieșit din casă, am călcat iarba verde a copilăriei, mi-am dat cu parfumul iubirii, cel al părinților mei. M-am aruncat în iarba netăiată și, cu petale de lăcrămioare, am scris o poezie. Nimic mai înălțător în acel decor.
Eram atât de tânără și îmi vedeam revoluția cum bătea la toate porțile vecinilor mei, anunțând venirea libertății din noi. Trecând duios pe strada principală, nu i se vedea fața – primise atâtea flori, încât întreaga ei ființă era acoperită de umbre. Lumină și umbră peste tot: ascunse în icoane, după perdelele ferestrelor, prinse în pământ, pentru a răsări mai târziu, lipite de pânza anilor ce se uscau în strălucirea soarelui. Dar câte nu răsăreau din pieptul unui înger?
Reîntoarcerea din pictură
M-am trezit în acorduri de chitară, cu zâmbetul lui Mihai Teodor Olteanu oglindindu-se în lacrima mea. Atâta tristețe frumoasă urla în mine! Oameni, dragi oameni! A fost o ieșire dureroasă din pictura trecutului meu.
Am vrut să mă întorc. Să rămân acolo pentru totdeauna. Să mușc din pământul arat de bunica, să strâng la piept oamenii de pe strada cu dude, să sărut fulgii de nea care nu se topeau în palma mea, ci se reîncarnau. Eram între două lumi, atârnată de candelabrul unui „pod timp”, ce făcea legătura între cer și pământ.
Da, omul acesta din fața mea se legăna pe o punte. O punte a lumilor, a legăturilor ancestrale. Fiecare avea un nume.
Am arborat steagul lucidității acolo unde eram așezată. Apoi am pornit, glonț, spre artist. Fără cuvinte, i-am mulțumit pentru reîntoarcerea mea în lumea cu adevărat pură. Eram eu, artistul și puntea care se legăna sub greutatea tăcerii noastre. Eram punctul în care se opreau toate eliberările din oameni.
Scriam și cântam pentru această seară care mi-a devenit prietenă. Iar eu nu am multe prietene de acest fel. Cumul de emoții, inovație, delicatețe, finețe, curiozitate, claritate – toate m-au influențat până în măduva oaselor.
Într-o clipă, pluteam. În alta, prindeam rădăcini și simțeam cum rămân eternă sentimentelor. Am simțit puterea închinării Îngerilor, puterea Divinității.
Nu știu ce văd alții în pictură, fie ei cunoscători sau nu, însă eu pot spune că am trăit această expoziție. Pentru mine a fost ca un altar secular, un îndemn la trăire, o îmbrățișare. Am simțit și am văzut cum noua lumină din oameni atinge aripile îngerilor.Și am știut că, în fața mea, un Înger picta sub numele Mihai Teodor Olteanu.
