În „Florile tăcerii”, vaza și florile nu sunt obiecte, ci pretexte pentru atmosferă.
Compoziția se învăluie într-un verde adânc, aproape visător, din care răsar pete calde de roșu, galben și portocaliu.
Formele sunt difuze, ca și cum privitorul ar surprinde florile printr-o fereastră aburită — o imagine care respiră liniște și nostalgie.
Lumina se adună în jurul buchetului, iar spațiul pare suspendat în timp.
Aceasta nu este o natură statică în sens clasic, ci o meditație cromatică despre memorie și uitare.
