În „Orașul”, lumina nu cade — ci urcă.
Clădirile par să se topească în valuri de aur, iar străzile devin râu de culoare, o mișcare lentă între tăcere și zumzet.
Cupola centrală domină compoziția ca un axis mundi al memoriei, iar reflexele de verde, galben și turcoaz creează un efect aproape muzical, de jazz vizual.
Nimic nu este fix. Totul se unduiește, se înclină, se reflectă.
Este orașul interior al pictorului, în care arhitectura și emoția se amestecă fără granițe.
